Romanța spinilor

Stau blânzi, așteptând să se cunoască
dar nimeni nu le spune,
cei doi spini, ce au dorit să crească
că nu au șanse-n lume.

Se apără mereu, de-ar curge sânge,
speranța lor se-adapă
iar fata ce i-a strâns acuma plânge
în roșii picături, în groapă...

Azi s-au întâlnit: el țanțoș, ea duioasă
sfârșitul e aproape
și dragostea ce i-a orbit nu îi lasă
ei nu au cum să scape.

Peste un timp, un spin se răzgândește,
nu vrea de el s-audă
iar celălalt pe dat se ofilește
el spinul, sânge-asudă!

Precum vedeți și voi, nici spinii ce înțeapă
de-ar fi să recunoască
nu vor fi împreună acum și niciodată
n-au cum să se iubească.

Necunoscut

     N-am mai postat de mult timp, poate pentru că nu am avut dispoziția necesară, poate pentru că timpul este limitat pentru toți sau poate chiar pentru că mi-a fost frică. Frica de cuvinte... e o senzație proprie celor care incearcă să transmită ceva prin ceea ce scriu, dar se tem că mesajul lor poate fi interpretat într-un mod greșit. Oricare ar fi fost obstacolul inițial, am trecut peste el și mă găsesc acum, în fața monitorului, încercând să dezbat o nouă temă pe care o aveam de mult în minte, dar pe care, în momentele de față, o resimt mult mai acut.

    În mod constant ne despărțim de lucruri, situații de viață, persoane pe care am dori să le avem mereu lângă noi. Motivele sunt diferite și multitudinea lor ne arată faptul că niciodată nu va exista un motiv unic, bine intemeiat, care să ne justifice alegerea.

    Evident, scopul fiecărui individ este de a forma cât mai mult legături cu persoane aparținând aceleiași sfere de interese, dar pe cât ne-ar fi de greu să pecetluim o astfel de legătura, pe atât de ușor ne va fi să renunțăm la ea. Să luăm un exemplu concret cum ar fi despărțirile repetate de colegii din ciclurile gimnaziale, liceale șamd. Oare cu cât efort am reușit să vorbim pentru prima dată cu străinul de alături, oare cât a durat să se consolideze o anumită încredere în el și în cele din urmă...oare după cât timp am reușit să-i împărtășim "străinului" detalii despre noi, despre impresiile, aspirațiile și credințele noastre?

    Despărțirea e mereu altfel. Da, poate că e însoțită de lacrimi, durere si regret, dar întotdeauna, sentimentele acestea vor dispărea mai repede decât bucuria primei întâlniri pentru simplu fapt că fiecare om urăște suferința. Atunci, de ce ne place să ne mințim pe noi, să ne avântăm în relații cărora le vedem sfârșitul încă de la început? Oare ne place să fim înșelați, oare așteptăm ca sfârșitul pe care îl simțim, să nu mai vină?

    În viață înveți o mulțime de lucruri...unele utile , altele mai puțin. Însă nu înveti, ceea ce după mine e cel mai important, cum să păstrezi o relație. Nu înveți cum să asculți o persoană, nu inveți cum să încerci s-o înțelegi si mai ales nu vei învăța niciodată cum s-o ajuți. Teoretic ești singur pe lume, pentru că singur trebuie să îți dai seama cum ar trebui să trăiești. 

    Ce putem face în final?

    Sfântul Augustin ne oferă cel mai bun răspuns : "Iubește si fă ce vrei". Doar dragostea este cea care te poate îndruma spre a-ți găsi propria definiție și mai mult decât atât, spre a cunoaște definiția unei alte persoane.

http://www.youtube.com/watch?v=bgjgQvrLTiA

Călător

Trecând grăbit, un călător

și-al munților părinte

privea pierdut, neiertător

păcate în cuvinte.

Și ascultând se minuna,

minune regretată

cuvintelor suspin dădea

dar lacrimi niciodată.

Pierdut fiind în depărtare

se-oprește o clipă în trecut 

și-atunci simțind minunea mare

se închină, rugând tăcut.

De ce mă-ntorc din a mea cale 

când drumu-n palmă mi-l clădesc

dar se-auzi un glas in vale

ce suspina șoptind...Trăiesc.

O poveste

  Fiecare dintre noi avem o poveste. O poveste pe care am spus-o deja, sau care asteapta un moment potrivit pentru a iesi la iveala.

  "Povestea calatorului" are pentru mine o rezonanta aparte si mi se intampla asta deoarece fiecare suntem calatori, pe drumuri diferite, pe cai, care poate nu se vor intersecta niciodata. Din pacate, in calatoria noastra vom fi mereu singuri, chiar daca la un moment dat drumul nostru se va suprapune cu cel al altei persoane. Acest fapt se intampla deoarece nimeni in afara de noi, nu cunoaste calea pe care mergem. Suntem liberi sa facem o multime de pasi gresiti si poate unul bun, dar pe care ni-l vom aminti mereu.
  Se spune ca suntem predestinati sa fim medici sau arhitecti sau filosofi, ca acest lucru sta scris in ADN-ul nostru, sau ca asta e dorinta lui Dumnezeu. Cred insa ca noi suntem principalii responsabili pentru ceea ce suntem in prezent, pentru ceea ce vom deveni in viitor si fara indoiala pentru ce am fost in trecut.
  Sufletul si ratiunea noastra nu cunosc limitele in spatele carora trupul este pecetluit. Cea mai mare libertate este pentru mine cea a gandului si cea a simtamintelor pe care le pot produce pentru oricine, orice si le pot modela dupa bunul plac. Chiar daca suntem limitati de conditia noastra umana, de faptul ca materialul din care suntem contruiti este perisabil, cred ca acesta este un mic pret de platit, avand in vedere ca putem sa facem, sa fim intr-o infinitate de ipostaze pe care mintea noastra le poate zamisli neincetat.
  Prin urmare ce inseamna sa fii calator?
  Inseamna sa fii om, sa-ti dai seama ca esti liber sa faci ce vrei si ca la momentul rascrucii, tu esti singurul care decide cararea pe care s-o urmezi. Calatoria noastra a inceput deja, trebuie sa fim convinsi ca tot noi o vom incheia. 

 

Rătăcit am fost

Te-ai pierdut glas
al picăturilor de foc
scurgându-te în palme
ude, fără de noroc
Și de-ai fi fost trăit
arată-ți urma-ncremenită
în praful ce-astupând,
alungă picătura neursită.
Te-ai pierdut glas
al florilor de soc
ca dus de vânt
în luntrea ce-a plecat pe loc
În urma ta, va fi zidit
liman al ploilor si moartă,
culoare ta curgând
va fi pierdută toată.


Mi-am dorit ca această poezie să fie o continuare a ultimului articol postat.

Ce inseamna sa pierzi?

   Titlul pe care l-am ales nu se refera in niciun caz la o pierdere de ordin material, la o pierdere pe care un om o poate suferi in urma unui joc sau a unui concurs. Pierderea la care ma refer si pe care voi incerca in cele ce urmeaza sa o exprim si poate sa o inteleg mai bine, este una de ordin sentimental.
   Pe langa faptul ca in viata suntem afectati foarte des de pierderea unor lucruri de care ne-am atasat in diferite moduri, pierdere in urma careia simtim o durere acuta, dar de scurta durata; exista incadrata tot aici si acea pierdere de care toti ne temem, pe care toti o tratam cu foarte multa precautie: pierderea(figurativ vorbind) a unei persoane care a insemnat pana in momentul respectiv o parte din viata, si implicit din sufletul nostru.
   Poate ca nu este in totalitate corect, dar tind sa cred ca pe parcurs ce un om pierde obiecte importante pentru el si mai ales persoane, sufletul i se scindeaza. De ce spun asta? Pentru ca orice om investeste sentimente pentru lucrurile respective si din moment ce le pierde pe ele, pierde si sentimentele investite si implicit o mica parte din suflet. Cu riscul de a fi putin pesimist, doresc sa mentionez ca sufletul, spre deosebire de toate celelalte materii din Univers, nu se poate regenera/vindeca. Din moment ce un om a simtit o dezamagire, chiar daca reverberatiile acesteia dispar in timp, raman in urma falii care nu se pot astupa.
   La prima vedere, nu exista cale de scapare din capcana sufleteasca la care toti suntem supusi pe parcursul vietii noastre. Insa ne ramane alegerea, pe care o avem langa noi inca din timpul protoparintelui nostru Adam si a vietuirii sale in Rai, vietuire a carui deznodamant il stim cu totii: alegerea cea nefolositoare, daca ma pot exprima astfel. Asadar, dupa parerea mea exista 2 directii majore pe care un om le poate alege, in vederea parcurgerii drumului vietii: poate alege sa nu riste, sa nu se expuna unor dezamagiri, unor scindari sufletesti, cu alte cuvinte, sa ramana devotat sinelui; dar evident, nu va avea posibilitatea sa castige nimic. A doua varianta, cea pe care cei mai multi o aleg, si pe care o agreez si eu, este cea in care un individ se decide sa-si riste puritatea sufleteasca, chiar si pentru cateva momente de bucurie sincera, gandindu-se chiar si la un deznodamant nefericit.
  Oare ce poate alege un om intre lumina si intuneric? Lumina, pentru mine, are un mare neajuns: produce umbra si in aceasta umbra lucrurile par mai distorsionate decat in intunericul cel mai intens. Atunci ce putem alege, oare e mai bine sa alegem intunericul in care nu exista intrebari, nu exista raspunsuri, decat axiome? In adevar, as da oricand o eternitate de umbre pentru un moment de luminare...
  Intentionat nu am mai formulat o incheiere, deoarece as dori ca oamenii care citesc acest articol, sa se regaseasca poate in cele ce am spus mai sus si sa-si construiasca propria incheiere, sa se gandeasca la calea care ar fi potrivita pentru ei.
  Imi cer scuze pentru eventualele greseli nefortate.