http://www.youtube.com/watch?v=bgjgQvrLTiA

Călător

Trecând grăbit, un călător

și-al munților părinte

privea pierdut, neiertător

păcate în cuvinte.

Și ascultând se minuna,

minune regretată

cuvintelor suspin dădea

dar lacrimi niciodată.

Pierdut fiind în depărtare

se-oprește o clipă în trecut 

și-atunci simțind minunea mare

se închină, rugând tăcut.

De ce mă-ntorc din a mea cale 

când drumu-n palmă mi-l clădesc

dar se-auzi un glas in vale

ce suspina șoptind...Trăiesc.

O poveste

  Fiecare dintre noi avem o poveste. O poveste pe care am spus-o deja, sau care asteapta un moment potrivit pentru a iesi la iveala.

  "Povestea calatorului" are pentru mine o rezonanta aparte si mi se intampla asta deoarece fiecare suntem calatori, pe drumuri diferite, pe cai, care poate nu se vor intersecta niciodata. Din pacate, in calatoria noastra vom fi mereu singuri, chiar daca la un moment dat drumul nostru se va suprapune cu cel al altei persoane. Acest fapt se intampla deoarece nimeni in afara de noi, nu cunoaste calea pe care mergem. Suntem liberi sa facem o multime de pasi gresiti si poate unul bun, dar pe care ni-l vom aminti mereu.
  Se spune ca suntem predestinati sa fim medici sau arhitecti sau filosofi, ca acest lucru sta scris in ADN-ul nostru, sau ca asta e dorinta lui Dumnezeu. Cred insa ca noi suntem principalii responsabili pentru ceea ce suntem in prezent, pentru ceea ce vom deveni in viitor si fara indoiala pentru ce am fost in trecut.
  Sufletul si ratiunea noastra nu cunosc limitele in spatele carora trupul este pecetluit. Cea mai mare libertate este pentru mine cea a gandului si cea a simtamintelor pe care le pot produce pentru oricine, orice si le pot modela dupa bunul plac. Chiar daca suntem limitati de conditia noastra umana, de faptul ca materialul din care suntem contruiti este perisabil, cred ca acesta este un mic pret de platit, avand in vedere ca putem sa facem, sa fim intr-o infinitate de ipostaze pe care mintea noastra le poate zamisli neincetat.
  Prin urmare ce inseamna sa fii calator?
  Inseamna sa fii om, sa-ti dai seama ca esti liber sa faci ce vrei si ca la momentul rascrucii, tu esti singurul care decide cararea pe care s-o urmezi. Calatoria noastra a inceput deja, trebuie sa fim convinsi ca tot noi o vom incheia. 

 

Rătăcit am fost

Te-ai pierdut glas
al picăturilor de foc
scurgându-te în palme
ude, fără de noroc
Și de-ai fi fost trăit
arată-ți urma-ncremenită
în praful ce-astupând,
alungă picătura neursită.
Te-ai pierdut glas
al florilor de soc
ca dus de vânt
în luntrea ce-a plecat pe loc
În urma ta, va fi zidit
liman al ploilor si moartă,
culoare ta curgând
va fi pierdută toată.


Mi-am dorit ca această poezie să fie o continuare a ultimului articol postat.

Ce inseamna sa pierzi?

   Titlul pe care l-am ales nu se refera in niciun caz la o pierdere de ordin material, la o pierdere pe care un om o poate suferi in urma unui joc sau a unui concurs. Pierderea la care ma refer si pe care voi incerca in cele ce urmeaza sa o exprim si poate sa o inteleg mai bine, este una de ordin sentimental.
   Pe langa faptul ca in viata suntem afectati foarte des de pierderea unor lucruri de care ne-am atasat in diferite moduri, pierdere in urma careia simtim o durere acuta, dar de scurta durata; exista incadrata tot aici si acea pierdere de care toti ne temem, pe care toti o tratam cu foarte multa precautie: pierderea(figurativ vorbind) a unei persoane care a insemnat pana in momentul respectiv o parte din viata, si implicit din sufletul nostru.
   Poate ca nu este in totalitate corect, dar tind sa cred ca pe parcurs ce un om pierde obiecte importante pentru el si mai ales persoane, sufletul i se scindeaza. De ce spun asta? Pentru ca orice om investeste sentimente pentru lucrurile respective si din moment ce le pierde pe ele, pierde si sentimentele investite si implicit o mica parte din suflet. Cu riscul de a fi putin pesimist, doresc sa mentionez ca sufletul, spre deosebire de toate celelalte materii din Univers, nu se poate regenera/vindeca. Din moment ce un om a simtit o dezamagire, chiar daca reverberatiile acesteia dispar in timp, raman in urma falii care nu se pot astupa.
   La prima vedere, nu exista cale de scapare din capcana sufleteasca la care toti suntem supusi pe parcursul vietii noastre. Insa ne ramane alegerea, pe care o avem langa noi inca din timpul protoparintelui nostru Adam si a vietuirii sale in Rai, vietuire a carui deznodamant il stim cu totii: alegerea cea nefolositoare, daca ma pot exprima astfel. Asadar, dupa parerea mea exista 2 directii majore pe care un om le poate alege, in vederea parcurgerii drumului vietii: poate alege sa nu riste, sa nu se expuna unor dezamagiri, unor scindari sufletesti, cu alte cuvinte, sa ramana devotat sinelui; dar evident, nu va avea posibilitatea sa castige nimic. A doua varianta, cea pe care cei mai multi o aleg, si pe care o agreez si eu, este cea in care un individ se decide sa-si riste puritatea sufleteasca, chiar si pentru cateva momente de bucurie sincera, gandindu-se chiar si la un deznodamant nefericit.
  Oare ce poate alege un om intre lumina si intuneric? Lumina, pentru mine, are un mare neajuns: produce umbra si in aceasta umbra lucrurile par mai distorsionate decat in intunericul cel mai intens. Atunci ce putem alege, oare e mai bine sa alegem intunericul in care nu exista intrebari, nu exista raspunsuri, decat axiome? In adevar, as da oricand o eternitate de umbre pentru un moment de luminare...
  Intentionat nu am mai formulat o incheiere, deoarece as dori ca oamenii care citesc acest articol, sa se regaseasca poate in cele ce am spus mai sus si sa-si construiasca propria incheiere, sa se gandeasca la calea care ar fi potrivita pentru ei.
  Imi cer scuze pentru eventualele greseli nefortate.